Craniile de cristal – mostenirea unei culturi disparute?

Obiectele arheologice produse de alte civilizatii, in afara celor europene, sunt invaluite intr-o aura de mister, ceea ce le face mult mai atractive in ochii anticarilor sau a colectionarilor de arta, totul pe fondul distantei culturale dintre civilizatii. Cazul craniilor de cristal care au inceput sa “curga” de la descoperirea primului obiect de acest fel, ilustreaza intr-o maniera originala acest aspect al cautarilor arheologice asupra civilizatilor mexicane pre-hispanice.

Din dorinta de a face cunoscute francezilor produsele materiale ale culturii prehispanice, un comerciant de obiecte de arta, Eugene Boban-Duverge, calatoreste in Mexic, incepand cu anul 1860, de unde se intoarce cu o multime de artefacte, pe care le proclama autentice si pe care incearca sa le vanda la preturi deloc mici. Printre acestea, se pare ca se aflau si doua cranii de cristal, care aveau mentionate ca origine Mexic si Pachuca. O expozitie a fost organizata si multe dintre aceste obiecte au ajuns in colectia particulara a lui Alphonse Pinart. Ulterior, acesta a calatorit in toata lumea, marind considerabil volumul colectiei sale, care numara astazi 3146 piese din Americi si 250 din Oceania. Printre noile sale achizitii, unul a atras atentia in mod particular: un craniu uman sculptat intr-un bloc de cristal transparent, care avea 11 centimetri inaltime, 15 centimetri latime si cantarea 2,750 kilograme. Obiectul a fost expus in muzeele Frantei si in cele din strainatate si a facut subiectul multor materiale aparute in diverse publicatii. Insa originea acestuia a ramas un mare mister. Nimeni nu stia in ce circumstante a intrat acesta in posesia lui Alphonse Pinart.

• Redescopera Maratonul Misterelor!
• Rods – creaturi fascinante sau iluzie optica?

In 1989, Muzeul Omului din Londra achizitioneaza un alt craniu de cristal, despre a carui origine se banuia ca este azteca, artefact care prezenta o multitudine de similaritati cu cel din colectia Pinart. Insa probabil ca cel mai popular dintre toate craniile de cristal este cel care a ramas cunoscut ca Mitchell-Hedges dupa numele descoperitorului sau. Chiar si dupa studierea sa, craniul a reusit performanta de a-si invalui originile in mister pana in prezent. Chiar si aparitia sa este una extrem controversata. In 1924, in timpul unei expeditii in Lubaantun, Belize, fiica lui Hegdes a descoperit craniul in apropierea unui templu mayas chiar in ziua in care implinea 17 ani. Craniului ii lipsea mandibula, care a fost gasita cateva luni mai tarziu, la cativa metri distanta de locul descoperirii initiale. Mitchell-Hedges sustine ca nu a vrut sa ia artefactul cu el, oferindu-l preotilor locali, insa acestia i l-au oferit cadou de ramas-bun in momentul parasirii locatiei. Pe langa precizia cu care imita un craniu uman autentic, mandibula acestuia era mobila, un lucru mai putin obisnuit pentru un artefact despre care se presupunea ca are o vechime atat de mare. Insa nu la mult timp dupa ce craniul a fost prezentat in public, povestea descoperirii lui a fost infirmata. Anumite voci sustineau ca Mitchell intrase in posesia lui abia in 1943, in urma unei licitatii. Cei doi Mitchell, tata si fiica nu au putut dovedi posesia artefactului inainte de acesta data, neputand explica de ce nu exista fotografii cu acesta si de ce l-au supus atentiei publice cu 19 ani intarziere.

Craniul a fost analizat de multi cercetatori, istorici si chiar specialisti in cristale, care nu s-au sfiit sa sustina ca obiectul isi schimba culoarea, se abureste usor, existand si momente in care in interiorul sau se pot vedea imagini cu munti si temple. De asemenea, unii dintre acestia au marturisit ca artefactul scoate sunete ciudate si poate vindeca boli. Craniul, ramas in posesia Annei Mitchell-Hedges, a fost expus in continuare. Fiica a sustinut pana la finalul vietii varianta tatalui sau, fiind convinsa de faptul ca obiectul avea puteri miraculoase. Cu o greutate de 6 kilograme, acesta parea imposibil de executat de o mana umana, mai ales ca perioada in care se presupunea ca fusese fabricat era lipsita de mijloacele necesare unei astfel de executii minutioase. In anul 1970, un studiu amanuntit a fost realizat in laboratoarele Hewlett-Packard. Concluziile cercetatorilor nu aveau sa ridice deloc valul misterios in care craniul se invelise. Din contra, incertitudinile asupra modului in care a fost creat aveau sa creasca. Cel mai curios lucru legat de acest craniu era faptul ca a fost sculptat impotriva axei cristalului. Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, acesta era imposibil de curbat in lipsa uneltelor dure moderne facute din diamant sau rubin, necunoscute pe vremea mayasilor. O alta varianta era ca acesta fusese expus eroziunii nisipului timp de 300 de ani, insa nici aceasta nu parea sa prezinte o prea mare credibilitate.

Legendele craniilor
Interesul asupra craniilor avea sa cunoasca un varf in momentul in care o asa-numita legenda mayasa a inceput sa circule in cercurile pasionatilor. Legenda mexicana pomeneste de existenta a 12 cranii facute din cristal, cranii ascunse in locatii separate inca din vremea Conquistei, iar ca in ziua in care acestea se vor afla laolalta, imperiul aztec va renaste din propria cenusa. Din pacate, pentru cei care vor sa creada in autenticitatea acestei legende, ea nu a fost pomenita pana in secolul XIX, prin urmare este dificil de verificat vechimea acesteia.

Alte surse vorbesc despre mesajul craniilor catre umanitate pe care il atribuie populatiilor amerindiene. La inceput au existat 12 lumi care suportau viata umana. Terra era numita “Planeta copiilor”. Celelalte 11 lumi si-au adunat toate cunostiintele si informatiile intr-un soi de calculator holografic, craniile de cristal. Acesti “antici” au adus cristalele pe Pamant si le-au impartasit oamenilor. Tot ei i-au ajutat pe oameni sa construiasca patru mari civilizatii: Lemuria, Mu, Mieyhun si Atlantida. Cele 13 cranii au fost pastrate intr-o piramida numita “Arcada”. Multe civilizatii puternice au fost gardienii arcadei: olmecii, mayasii sau aztecii. Se pare ca acestia din urma nu au respectat intocmai regulile folosirii acestor informatii, ducand la un dezechilibru care nu mai putea fi controlat. Craniile au fost instrainate de catre preotii azteci dupa conquista spaniola. Acestea trebuiau tinute separat unul de celalalt, deoarece puterea lor era deja mult prea mare pentru a fi utilizata cu intelepciune de catre oameni. Convinsi de faptul ca aceste cranii stocheaza informatii importante pentru omenire, o multime de persoane cu diverse capacitati paranormale au incercat sa le descifreze misterele, insa fara succes. Tot o simpla supozitie a ramas teoria conform careia acestea contineau informatii si imagini ale unor civilizatii exatraterestere, care reprezentau mesajul lor catre omenire. Teoriile care se invarteau in jurul acestor cranii au intrecut orice imaginatie in momentul in care s-a vehiculat faptul ca populatia care transmitea mesaje prin intermediul craniilor nu se afla in exteriorul Terrei, ci chiar in inima acesteia.

Desi numarul craniilor cunoscute pana in prezent a depasit numarul de 13, exista diferente destul de mari intre ele: de la materialul din care sunt fabricate, forma si pana la modul de executie. Daca unele dintre ele au reusit sa uimeasca expertii prin acuratatea si desavarsirea cu care au fost concepute, alte exemplare s-au aratat destul de grosolane ca mod de realizare. Insa asemanarea a cateva dintre ele a dus la ipoteza ca au avut creatori comuni si scopuri asemanatoare. Exista anumite similitudini intre craniul Mitchell-Hedges, craniul de cristal britanic si craniul de cristal parizian, ultimele doua fiind aduse in Europa in jurul anului 1890, se pare, de catre mercenarii americani. Un alt exemplar cunoscut este cel numit “ET”, datorita formei sale un pic mai alungite, despre care se crede ca poate vindeca orice boala. Craniul de cristal din cuart roz este cel mai apropiat ca mod de realizare de cel aflat in posesia Annei Mitchell, atat din punctul de vedere al finetii lucraturii, cat si datorita mandibulei mobile.

Adevarat sau fals?
Inca de la aparitia lor, majoritatea cercetatorilor s-au aratat sceptici cu privire la veridicitatea acestor artefacte. Banuiala ca ele ar fi false a luat nastere inca de acum 10 ani, insa imposibilitatea de a demonstra acest lucru din punct de vedere stiintific a permis continuarea acestei isterii. In cele din urma, stiinta a anuntat invingatoare: toate craniile de cristal sunt falsuri executate in secolele XIX si XX! Mitul unor civilizatii mai avansate si a unor inteligente extraterestre a fost inca o data demontat. Cercetatorii al caror raport a fost deja publicat in Journal of Archaeological Science au reusit sa creeze un astfel de craniu, folosind insa tehnici moderne sofisticate. Rezultatele au demonstrat ca un astfel de craniu nu putea fi realizat cu tehnologia de care dispuneau civilizatiile precolumbiene. Testele cu raze X efectuate asupra celor doua artefacte au aratat ca acestea au fost slefuite cu un material sintetic numit carorundum, material care a fost inventat in secolul XX. Cel mai probabil, craniile de cristal au fost realizate in perioada de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, mai precis in anii ’50. Unul dintre coordonatorii studiului care a dus la acest rezultat, Ian Freestone, a declarat:
“Nu stim cine a realizat falsurile. Acesta este un mister pe care poate nu il vom dezlega niciodata. Ceea ce s-a sperat prin aceste teste, a fost inlaturarea speculatiilor care inconjurau, de decenii, povestea craniilor de cristal precolumbiene”.

Nici sursa materialului nu a putut fi identificata cu precizie pana in prezent, insa se pare ca acestea au fost fabricate pentru a satisface cererea colectionarilor epocii. Anumite cranii au fost taiate si slefuite cu ajutorul unor discuri abrazive de forma rotunda, folosite de bijutierii europeni din secolul XIX. Oamenii de stiinta au analizat cu atentie sporita suprafata acestor cranii si a devenit foarte clar pentru acestia faptul ca obiectele au fost slefuite cu un obiect rotund, probabil ceva asemanator unei roti, insa se stie cu certitudine ca aztecii nu au folosit niciodata roata. Mai mult decat atat, faptul ca au folosit unelte din fier pentru a le fabrica este pentru experti inca o dovada a faptului ca sunt falsuri, deoarece acest metal era necunoscut populatiilor bastinase inainte de conquista spaniola.